În materialele anterioare am urmărit cum am ajuns la criza fiscal-bugetară uitându-ne la evoluția deficitului bugetar (impactul) și am analizat istoria derogărilor de la legile care ar fi trebuit să garanteze finanțe publice responsabile și transparente (modalitatea). Continuăm această serie cu o privire asupra măsurilor populiste (adică motivele) – decizii care, deși aduc (aproape) imediat beneficii pentru cetățeni, vin adesea la pachet cu costuri majore pentru bugetele viitoare. Fiecare dezastrul fiscal a fost o alegere deliberată de a transforma stabilitatea financiară viitoare în capital electoral imediat. Nu este o poveste despre incompetență economică, ci despre cum anxietatea economică poate ajungă să devină o armă de distrugere a instituțiilor democratice.
În ultimii 10 ani, deficitul a crescut considerabil: de la –1,85% din PIB în 2014 (sau –1,2% după metodologia ESA) la –8,65 (-9,3% ESA) în 2024, generând un dezechilibru bugetar profund. În paralel, guvernele au operat printr-un regim de derogări fiscale aproape constante: 407 derogări de la Legea responsabilității fiscal-bugetare (LRF) și Legea finanțelor publice (L500/2002), în doar 11 ani.
Fiecare ciclu electoral a devenit o oportunitate pentru promisiuni generoase: pensii majorate, salarii crescute, reduceri de taxe, vouchere și alte forme de sprijin. Multe dintre aceste măsuri au fost implementate, dar la un preț care nu afectează doar bugetul public, ci se va resimți și în buzunarele noastre, mai ales prin taxe mai mari, inflație sau servicii publice subfinanțate.
Ce înțelegem prin măsuri populiste?
În contextul acestui articol, ne referim la acele decizii fiscal-bugetare care:
- Transformă bugetul de stat dintr-un instrument de dezvoltare într-o unealtă politică;
- implică un cost bugetar semnificativ, fără acoperire sustenabilă, generând promisiuni care nu pot fi susținute matematic, dar sună bine politic;
- sunt cronometrate strategic pentru a maximiza impactul electoral și minimiza răspunderea politică;
- cresc dependența sistemică de stat în loc de prosperitate;
- încalcă sau ocolesc regulile de responsabilitate fiscală.
Dincolo de definiția tehnică, populismul funcționează și ca un răspuns politic la emoțiile și tensiunile din societate. Promisiunile generoase – salarii mai mari, taxe mai mici, vouchere, reforme „miraculoase” – satisfac pe moment sentimentul de revoltă al oamenilor. Astfel de măsuri sunt adesea formulate nu pe baza unei planificări riguroase, ci ca reacție la frustrare, neîncredere sau lipsă de perspectivă, într-un climat alimentat de crize multiple: impactul crizei globale, pandemie, inflație, război, neîncredere în instituțiile statului; dar și de problemele din domenii cheie, precum sănătatea, educația sau justiția.
Populismul poate lua diverse forme – de la discursul despre „voința poporului” și „lupta cu elitele”, până la crearea de narațiuni alternative care dau vina pe factori externi pentru problemele interne (discurs utilizat adesea de partidele extremiste). În acest peisaj, deciziile populiste devin un canal de exprimare politică pentru emoții colective neadresate (frustrare, neajunsuri, frică, furie) sau pot veni ca răspuns la dezinformări în care oamenii au început să creadă, dar și o unealtă eficientă de capital electoral pentru partidele care promit ceea ce sistemul nu poate susține pe termen lung.
Ultimii 11 ani au oferit numeroase „oportunități” pentru decizii populiste, dar și pentru creșterea influenței partidelor extremiste, care promit soluții simple și rapide la probleme care, în realitate, necesită ani de reforme consistente. După perioada de revenire economică de la mijlocul anilor 2010, România s-a confruntat cu un șir aproape neîntrerupt de crize: sociale, politice, sanitare și geopolitice. Proteste de amploare, pandemia de COVID-19, războiul din Ucraina și o criză politică internă prelungită au pus presiune pe guvernări succesive.
În tot acest timp, finanțele publice au fost gestionate cu o lipsă cronică de responsabilitate și fără o viziune clară pe termen lung. Mai degrabă decât un instrument de dezvoltare și stabilitate, bugetul de stat a fost tratat ca un pion în jocul electoral și politic al momentului.
Guvernele Ponta II, III & IV (2014 – noiembrie 2015)
Victor Ponta a fost prim-ministru al României din mai 2012 până în noiembrie 2015, cu două pauze temporare în 2015, când Gabriel Oprea a deținut funcția de premier interimar. În această perioadă a început să se articuleze formula care va defini political fiscal-bugetară românească pentru următorul deceniu: anunți scăderi de taxe în perioada de campanie, la implementezi în anul 2, lași criza fiscală să lovească următorul guvern.
În această perioadă, România se afla într-o etapă de creștere economică stabilă, după revenirea din criza financiară globală. Acest context favorabil a oferit un spațiu larg de manevră pentru lansarea unor măsuri populiste, iar alegerile prezidențiale din 2014, urmate de apropierea alegerilor parlamentare din 2016, au creat o fereastră ideală pentru extinderea bazei electorale prin politici atractive pentru populație.
Guvernele conduse de Ponta au inițiat procesul de relaxare fiscală și au pus bazele noului Cod Fiscal, care a fost adoptat în 2015. Deficitul bugetar se afla încă sub pragul de 3% din PIB stabilit prin regulile europene (cu un minim de –1,47% în 2015), ceea ce a permis creșterea cheltuielilor fără presiuni imediate din partea Comisiei Europene. Totuși, deși efectele directe asupra bugetului nu au fost resimțite imediat, multe dintre măsurile adoptate în această perioadă au generat un efect de domino, ale cărui costuri au devenit vizibile în anii următori.
Perioada guvernării Victor Ponta a marcat începutul unei noi paradigme fiscale în România: relaxarea fiscală cu strategie electorală. Între 2014 și 2015, mai multe măsuri cu impact bugetar semnificativ au fost anunțate sau implementate, în paralel cu o retorică tot mai pronunțată de stimulare a consumului.
2014 – Promisiuni electorale și prima măsură de relaxare: reducerea CAS
Anul 2014 a fost marcat de alegerile prezidențiale, în care Victor Ponta a pierdut în fața contra candidatului său din Turul 2, Klaus Iohannis. Alegerile prezidențiale din 2014 au creat un val de nemulțumiri în diaspora, unde mii de români nu au putut vota în primul tur, ceea ce a generat proteste în marile orașe și au influențat rezultatul din turul al doilea.
Principala măsură populistă din 2014 a fost reducerea CAS cu 5 puncte procentuale pentru angajatori:
- pentru condiții normale de muncă de la 20,8% → 15,8%;
- Pentru condiții deosebite de muncă de la 25,8% → 20,8%;
- Pentru condiții speciale de muncă și pentru alte condiții de muncă de la 30,8% → 25,8%.
Propunerea legislativă a fost prezentată ca un sprijin pentru mediul de afaceri, prin „creșterea fondurilor rămase la dispoziția angajatorului […] care pot fi folosite pentru crearea de noi locuri de muncă”, „creșterea numărului de contribuabili” și „stimularea mediului de afaceri”. Această propunere ar fi urmat să aibă un impact anual mediu de 5,7 milioane lei asupra bugetului asigurărilor sociale de stat din perioada 2014-2018. Principala propunere pentru compensarea reducerii veniturilor presupunea eficientizarea sistemului de colectare al ANAF. Reducerea CAS nu era doar o măsură pro-business. Era primul test al unei noi doctrine: regulile fiscale sunt negociabile când există voturi de câștigat. Impactul de 5,7 milioane lei era modest, dar precedentul era toxic – România învăța că responsabilitatea fiscală poate fi amânată indefinit
În același timp, a fost majorat salariul minim de două ori în 2014, o dată la 850 de lei (de la 1 ianuarie) și la 900 lei (de la 1 iulie). Erau, de asemenea, lansare în spațiul public discuțiile despre un nou Cod Fiscal, cu scăderi de TVA și alte reduceri de taxe. Deși acestea au fost aplicate ulterior, fundamentul discursiv și promisiunile au fost lansate în 2014, cu scop electoral.
2015 – noul Cod Fiscal
Cele mai importante măsuri de „relaxare” fiscală au fost adoptate prin Codul Fiscal în septembrie, cu un an înainte de alegerile parlamentare din 2016. Deși Ponta își pierde mandatul de premier de două ori în acel an (aparent din motive medicale), elaborarea noului Cod Fiscal nu suferă întreruperi. Aceste măsuri, cu aplicare din 2016), nu au avut efect bugetar imediat în 2015, dar au fost asumate politic și adoptate fără consultare reală. Consiliul Fiscal a atras atenția asupra riscului de destabilizare bugetară în anii următori.
Principalele măsuri:
- Prima reducere de TVA de la 24% → 20% (1 ianuarie 2016)
- A doua reducere de TVA de la 20% → 19% (1 ianuarie 2017)
- Reducerea TVA la 5% pentru manuale, cărți, reviste, bilete la evenimente culturale și locuințe sociale (1 ianuarie 2016)
- Eliminarea taxei pe construcții speciale („taxa pe stâlp”) de la 1 ianuarie 2017;
- Eliminarea supraaccizei la carburanți
- Scăderea impozitului pe dividende de la 16% la 5%
Totalul: peste 3% din PIB în reduceri de venituri fără nicio sursă credibilă de compensare. Consiliul Fiscal a avertizat asupra riscului de destabilizare bugetară, dar în logica electorală, avertismentele experților sunt doar zgomot de fond.
În același an, tot sub conducerea Guvernului Ponta, au fost majorate salariile din învățământ (de trei ori), din sănătate și asistență socială (cu 25% din octombrie), pentru autoritățile locale (cu 12%), personalul bugetar (+10%). De asemenea, au fost majorate pensiile cu 5%, dar și diferite tipuri de alocații.
La mai puțin de două luni de la adoptarea noului Cod Fiscal, Victor Ponta demisionează din funcția de prim-ministru, în urma presiunii publice generate de protestele masive declanșate după tragedia de la clubul Colectiv. Demisia sa deschide calea pentru învestirea guvernului tehnocrat condus de Dacian Cioloș. Deși Codul Fiscal adoptat rămâne în vigoare, perioada care urmează nu mai este marcată de noi măsuri populiste, ci de o tentativă de revenire la o guvernare mai prudentă din punct de vedere fiscal.
Guvernul tehnocrat Cioloș (2015-2016)
După demisia lui Victor Ponta în noiembrie 2015, în urma protestelor de stradă declanșate de tragedia de la Colectiv, România a fost condusă timp de un an de un guvern tehnocrat, condus de Dacian Cioloș. Instalarea acestui guvern a reprezentat o soluție de compromis între partide și a fost susținută tacit de președintele Iohannis și majoritatea parlamentară. Cu toate acestea, guvernul a funcționat fără o susținere parlamentară solidă, fiind constant blocat în inițiativele sale de majoritatea PSD–ALDE.
Guvernul Cioloș a adoptat o abordare prudentă și responsabilă în gestionarea finanțelor publice, dar a fost nevoit să lucreze în cadrul bugetar și legislativ moștenit de la guvernarea Ponta, inclusiv cu noul Cod Fiscal deja adoptat și cu măsurile populiste incluse în Legea salarizării pentru 2017.
2016
Guvernul tehnocrat nu a adoptat măsuri populiste, ci a încercat să tempereze unele inițiative riscante din Parlament și să limiteze aplicarea completă a unor măsuri cu impact bugetar major. De asemenea, a descoperit brutal realitatea populismului fiscal: moștenești promisiunile, dar nu și popularitatea care le-a generat. Cu majoritatea parlamentară PSD-ALDE constant ostilă, Cioloș a învățat că a fi corect matematic nu înseamnă nimic când ești irelevant politic.
Totuși, în decembrie 2016, cu doar câteva zile înainte de alegeri, Parlamentul a adoptat un pachet consistent de legi cu caracter populist, inclusiv:
- Legea privind eliminarea a 102 taxe nefiscale;
- Eliminarea impozitului pe venit pentru pensiile sub 2.000 lei;
- Creșteri salariale pentru personalul din sănătate și educație (adoptate în Parlament prin amendamente PSD și ALDE).
Deși legea 1/2017 privind eliminarea unor taxe și tarife a fost promulgată după alegerile parlamentare din decembrie 2016, inițiativa legislativă a fost depusă în Parlament încă din luna octombrie, fiind semnată de mai mulți deputați și senatori PSD. Potrivit expunerii de motive, impactul bugetar estimat (0,07% din PIB) urma să fie acoperit din efectele pozitive ale creșterii economice din 2016. În lipsa unei analize de impact detaliate și fără consultarea instituțiilor fiscale independente, măsura are o evidentă tentă populistă, menită să atragă sprijin electoral.
2016 a fost un an electoral, cu alegeri locale în iunie și alegeri parlamentare în decembrie. Deși guvernul Cioloș a refuzat să participe la campanie și să adopte politici cu miză electorală, partidele din opoziție (în special PSD) au lansat un val de promisiuni sociale și fiscale, unele dintre ele fiind transpuse direct în legislație, în ultimele luni ale anului.
De exemplu, în iunie 2016 Guvernul a emis OUG nr. 20/2016, care prevedea majorări salariale pentru personalul din sănătate și educație. Executivul a estimat creșterea de cel puțin 10% pentru mai multe categorii din domeniul sănătății și a educației (prin creșterea salariului de bază, prin sporuri sau prin indemnizații). Ulterior, decembrie 2016, Parlamentul a aprobat Legea 250/2016, transformând majorările într-o obligație sistemică, extinzându-le și aplicarea pentru un segment mai larg din personal bugetar, în ciuda avertismentelor guvernamentale privind lipsa unei analize de impact detaliate.
Măsurile populiste adoptate de Parlament la final de 2016 au generat un impact bugetar major începând cu 2017, când guvernarea a fost preluată de PSD.
Guvernele PSD 2017–2019 (Grindeanu, Tudose, Dăncilă)
După alegerile parlamentare din decembrie 2016, câștigate cu o majoritate confortabilă de PSD (peste 45% pentru ambele camere), Liviu Dragnea, conducătorul de facto al guvernării, câștigând puterea de a implementa integral experimentul început în vremea când chiar el era Ministru în guvernul Ponta: transformarea bugetului de stat într-o mașină de generat voturi. În doar trei ani, România trece prin trei guverne PSD: Grindeanu, Tudose și Dăncilă, fiecare marcat de tensiuni interne și conflicte politice majore, în special cu președintele Klaus Iohannis. Totuși, dincolo de instabilitatea guvernamentală, politica fiscală și bugetară a rămas constantă în esență: aplicarea masivă a promisiunilor din programul de guvernare PSD, în special cele privind salarii, pensii, vouchere și taxe reduse.
2017
În primele săptămâni de guvernare, atenția publică este deturnată de adoptarea OUG 13, care generează cele mai mari proteste de stradă de după 1989. În acest climat tensionat, guvernul începe să pună în aplicare promisiunile sociale și fiscale din programul de guvernare, într-un ritm accelerat.
Printre primele măsuri se numără scăderea TVA de la 20% la 19% (prevăzută în Codul Fiscal adoptat anterior), eliminarea taxei pe construcții speciale și creșterea salariului minim brut de la 1.250 la 1.450 lei. De asemenea, se face un pas important în direcția măririi salariilor bugetarilor: sunt anunțate creșteri în sănătate, educație și administrație, în așteptarea aplicării Legii salarizării unitare. Aceste măsuri generează o creștere rapidă a cheltuielilor curente, fără ca veniturile fiscale să țină pasul.
2018
După demiterea guvernului Grindeanu prin moțiune inițiată chiar de PSD, Mihai Tudose este desemnat premier. Guvernarea continuă aplicarea măsurilor promise, iar 2018 devine anul în care Legea salarizării unitare intră efectiv în vigoare, aducând creșteri substanțiale pentru personalul din sănătate, administrație și alte sectoare ale aparatului public.
Tot în 2018 are loc o mișcare tehnică controversată: transferul contribuțiilor sociale de la angajator la angajat, justificat de guvern prin „transparentizarea relației salariale”. Sindicatele protestează, iar patronatele reclamă o schimbare impusă fără consultare reală.
Cheltuielile cu personalul ating cote record, depășind 9.1% din PIB, iar execuția bugetară devine tot mai dependentă de ajustări contabile. Consiliul Fiscal și Comisia Europeană avertizează asupra riscurilor structurale.
Mai mult decât atât, sunt adoptate noi măsuri populiste:
- Reducerea impozitului pe venit de la 16% la 10%;
- Creșterea salariului minim de la 1450 lei la 1900 lei;
- Majorarea salariilor cu 25%;
- Salariile medicilor și asistentelor sociale s-au majorat, în martie 2018, la nivelul stabilit pentru anul 2022;
- Majorarea salariilor profesorilor cu 20% față de nivelul din luna februarie 2018;
- Majorarea punctului de pensie la 1100 lei (de la 1000 lei) de la 1 iulie.
2019
Viorica Dăncilă devine prim-ministru după retragerea lui Mihai Tudose, iar în 2019 guvernarea se apropie de finalul ciclului de promisiuni. În plină campanie electorală pentru alegerile europarlamentare și apoi cele prezidențiale, guvernul aplică o majorare de 15% a punctului de pensie în luna septembrie. În paralel, salariile din sistemul public continuă să crească conform etapizării din legea salarizării, iar salariul minim brut crește la 2.080 lei.
Pe fondul acestor măsuri, deficitul bugetar real se apropie de 4,3% din PIB, cu mult peste ținta asumată. În ciuda avertismentelor din partea instituțiilor europene și naționale, retorica oficială continuă să susțină că România își permite aceste cheltuieli.
Majorarea punctului de pensie cu 15% în plină campanie electorală a fost culminația logicii populiste: când pierzi puterea, cel puțin lași următorul guvern cu o problemă de nerezolvat. Dăncilă a pierdut alegerile, dar a câștigat răzbunarea fiscală.
Guvernul Orban (2019–2020)
2019
Guvernul PNL condus de Ludovic Orban preia puterea în noiembrie 2019, în urma adoptării unei moțiuni de cenzură care demite guvernul Dăncilă. Instalarea vine într-un context politic agitat: în toamnă au loc alegerile prezidențiale, câștigate de Klaus Iohannis, iar în Parlament, PNL nu deține majoritate, ci guvernează în minoritate, cu sprijin punctual.
Deși noul guvern nu adoptă măsuri populiste, se confruntă imediat cu efectele politicilor anterioare: deficitul bugetar este deja scăpat de sub control (4,3% din PIB la final de an), iar cheltuielile cu salariile și pensiile sunt angajate pe termen lung. În acest context, guvernul Orban se vede nevoit să adopte un buget pentru 2020 care include aceste cheltuieli, fără să le poată ajusta imediat.
În același timp, în decembrie 2019, Parlamentul votează dublarea alocațiilor pentru copii, o măsură cu impact estimat la peste 6 miliarde lei anual. Guvernul Orban anunță că nu se opune în principiu măsurii, dar amână aplicarea sa prin ordonanță, invocând lipsa resurselor.
2020
În martie 2020, România intră în stare de urgență din cauza pandemiei de COVID-19. Guvernul Orban gestionează prima etapă a crizei sanitare și economice, într-un climat de incertitudine totală. Sunt adoptate măsuri de sprijin economic și social:
- Plata șomajului tehnic pentru angajații afectați de restricții;
- Amânarea ratelor la bănci;
- Linii de garantare pentru IMM-uri;
- Creșterea alocațiilor pentru copii în trepte
- Creșterea punctului de pensie cu 14%, deși Legea pensiilor prevedea o creștere cu 40%.
Guvernul motivează că majorarea completă a pensiilor nu poate fi susținută bugetar în contextul pandemiei. Decizia atrage critici din partea opoziției (PSD), care insistă pe aplicarea integrală a legii. Deși Parlamentul adoptase deja legea care prevedea o majorare cu 40% a punctului de pensie, guvernul Orban a refuzat aplicarea integrală și a limitat creșterea la 14%, motivând că o majorare completă nu putea fi susținută bugetar în contextul pandemiei.
Pe tot parcursul anului, guvernul Orban funcționează într-un echilibru precar. În decembrie 2020 au loc alegeri parlamentare, iar PNL obține un scor mai mic decât așteptările. În plan bugetar, 2020 se încheie cu un deficit de -9,79% din PIB, cauzat atât de cheltuielile excepționale din pandemie, cât și de moștenirea structurală a anilor anteriori.
Pandemia a oferit perfect cover pentru ceea ce oricum se întâmpla: cheltuieli guvernamentale fără acoperire, justificate prin ‘circumstanțe excepționale’. Diferența era că de data aceasta, întreaga lume făcea același lucru, deci România nu mai părea iresponsabilă – părea doar normală.
Cu toate acestea, guvernul Orban evită adoptarea de măsuri evident populiste și încearcă să mențină o linie de echilibru între sprijinul pentru populație și prudența fiscală. În plan retoric, discursul economic este centrat pe ideea de „responsabilitate în vremuri dificile”, contrastând cu retorica PSD din perioada anterioară.
Guvernul Cîțu (2020–2021)
2021
Guvernul condus de Florin Cîțu a fost format în decembrie 2020, ca rezultat al unei coaliții PNL–USR–UDMR, într-un moment marcat de presiuni multiple: deficitul bugetar istoric din 2020, nevoia de reforme profunde pentru accesarea fondurilor din PNRR și tensiuni interne între partidele coaliției. Cîțu a preluat guvernarea cu un discurs ferm pro-reformă și anti-populist, declarând că „nu vom mai face promisiuni pe care bugetul nu le poate susține”.
În realitate, anul 2021 a fost unul al compromisurilor și al blocajelor politice. Lipsa unei majorități solide și conflictele recurente cu USR au slăbit capacitatea guvernului de a avansa reformele promise. Totodată, presiunile pentru menținerea sprijinului electoral, venite atât din PNL, cât și din PSD (aflat temporar în opoziție, dar influent în Parlament), au dus la aplicarea unor măsuri cu caracter populist sau cu impact bugetar incert.
Măsuri cu caracter populist sau ambiguu din punct de vedere fiscal:
- Continuarea creșterii alocațiilor pentru copii, în ciuda lipsei unei surse clare de finanțare. Deși calendarul de dublare eșalonată fusese stabilit anterior, guvernul a ales să mențină creșterile succesive sub presiunea Parlamentului.
- Creșterea salariului minim brut la 2.300 lei de la 1 ianuarie 2021, apoi la 2.550 lei din octombrie 2021
- Menținerea în plată a voucherelor de vacanță pentru bugetari, prin reintroducerea acestora în bugetul pe 2022.
- Anunțarea unor programe de sprijin pentru consumatori (ex: compensarea facturilor la energie);
În plan fiscal, guvernul Cîțu reușește o corecție parțială a deficitului, de la -9,79% din PIB în 2020 la -6,72% în 2021. Însă structura bugetului rămâne rigidă, iar cheltuielile cu salariile și pensiile sunt în continuare ridicate.
Guvernele Ciucă (2021–2023) - Ciolacu (2021 – 2025)
După o perioadă de instabilitate politică marcată de moțiuni, demisii și conflicte în coaliția anterioară, guvernul Nicolae Ciucă este învestit la finalul lunii noiembrie 2021. Este prima formulă oficializată a unei coaliții PSD–PNL–UDMR, construită sub presiunea unui context extern volatil: valuri succesive ale pandemiei, inflație crescută și criza energetică agravată de războiul din Ucraina.
Discursul guvernamental evită excesele populiste directe, însă în practică apar măsuri sociale extinse, multe dintre ele fără fundamentare bugetară detaliată. Guvernul justifică aceste decizii prin urgența crizei energetice și necesitatea sprijinirii categoriilor vulnerabile.
Măsuri cu caracter populist sau dezechilibru fiscal:
- vouchere de 250 lei pentru alimente (la două luni), pentru persoane cu venituri mici;
- Plafonarea prețurilor la energie și gaze
- Creșterea salariului minim la 3.000 lei, aplicată din ianuarie 2023 și 3.300 lei din octombrie.
- Reintroducerea voucherelor de vacanță pentru bugetari, valabile și în 2023.
- Majorarea punctului de pensie cu 12,5% de la 1 ianuarie 2023, într-un context cu inflație ridicată, dar fără o reformă a sistemului de pensii.
Anul 2022 este marcat de o inflație uriașă (aproape 14%), erodarea puterii de cumpărare și nemulțumiri sociale tot mai vizibile. Apar proteste în educație și sănătate, în special în contextul menținerii inegalităților salariale și al întârzierii reformei salarizării unitare.
Deși guvernul Ciucă încearcă să transmită un mesaj de stabilitate, logica deciziilor rămâne reactivă și fragmentară, cu pachete de măsuri ad-hoc și derogări repetate de la legea responsabilității fiscal-bugetare (LRF). Politic, guvernul începe să funcționeze în logica rotativei guvernamentale programate pentru 2023, ceea ce slăbește voința de reformă reală.
După rotativa guvernamentală stabilită prin acordul PSD–PNL, Marcel Ciolacu preia funcția de prim-ministru în iunie 2023, în contextul unei așteptări ridicate din partea publicului și a Comisiei Europene pentru reforme fiscale și consolidare bugetară. Cu toate acestea, noul guvern păstrează o linie ambiguă: pe de o parte, anunță „o reformă a sistemului fiscal bazată pe echitate și eficiență”; pe de altă parte, continuă aplicarea unor măsuri sociale cu tentă populistă, mai ales în contextul alegerilor multiple din 2024.
Bugetul public se află sub presiune, iar România rămâne în procedura de deficit excesiv (-5,61% în 2023). Negocierile cu Comisia Europeană pentru continuarea finanțării din PNRR sunt tensionate, în special din cauza întârzierii reformelor în fiscalitate, pensii și cheltuieli publice.
Măsuri cu caracter populist sau risc bugetar ridicat:
- Acordarea în continuare a voucherelor sociale pentru alimente și produse de bază (250 lei la două luni), fără o reformă clară a mecanismului de sprijin.
- Creșterea pensiilor cu 13,8% de la 1 ianuarie 2024;
- Menținerea plafonării prețurilor la energie și gaze naturale
- Creșterea salariului minim brut la 3.300 lei, de la 1 octombrie 2023, fără o evaluare independentă de impact sectorial.
Totuși, anul 2023 a venit mai degrabă cu măsuri pentru încercarea de redresare fiscală, prin creșterea TVA de la 5% la 9% pentru anumite produse și servicii, noi taxe, eliminarea unor facilități fiscale, creșterea accizelor, dar și limitarea cheltuielilor publice.
2024 a fost un super-an electoral, cu patru runde de alegeri programate. Guvernul Ciolacu începe anul cu un discurs de echilibru și reformă, dar pe măsură ce se apropie alegerile locale și europarlamentare, accentul se mută pe măsuri vizibile și imediat percepute de populație.
Nemulțumirile sociale se intensifică, în special în educație și sănătate, unde angajații reclamă stagnarea reformelor salariale. Proteste și greve au loc în mai multe sectoare, iar guvernul apelează la decizii punctuale de majorare sau compensare, fără o abordare coerentă sau unitară.
Pe plan fiscal, majorările de venituri continuă să fie susținute prin derogări de la regulile LRF, iar raportările oficiale evită o proiecție realistă a deficitului. În ciuda declarațiilor de responsabilitate, realitatea execuției bugetare indică perpetuarea unei logici de consum electoral al resurselor publice.
2025
După super-anul electoral din 2024, România intră în 2025 cu tensiuni politice profunde și o societate puternic divizată. Anularea alegerilor prezidențiale din 2024 și ascensiunea extremismului au accentuat polarizarea, alimentând incertitudinea. În lipsa unui președinte ales, mandatul lui Klaus Iohannis este prelungit, dar presiunea publică și lipsa de legitimitate politică duc la demisia sa pe 12 februarie. Funcția de președinte interimar este preluată de Ilie Bolojan (actual premier).
Criza politică se adâncește în primăvară, câteva luni mai târziu. Cu mai puțin de 2 săptămâni înainte de turul al doilea al alegerilor prezidențiale, Marcel Ciolacu demisionează, iar funcția de prim-ministru interimar este preluată de Cătălin Predoiu. Pe 18 mai, Nicușor Dan, candidat independent, îl învinge în turul doi pe liderul AUR, George Simion, într-un scrutin cu miză majoră pentru viitorul democratic al României.
Prima jumătate a anului este marcată de instabilitate politică, tensiuni sociale și o administrație obosită după un ciclu electoral extenuant. În plan economic, perspectiva de rating negativă și retrogradarea deja anunțată de agențiile internaționale pun presiune suplimentară pe guvern. România încheiase anul 2024 cu un deficit de peste –9% din PIB (metodologia ESA), iar începutul lui 2025 nu aduce semnale de corecție.
Criza politică din 2025 a fost rezultatul inevitabil al unui deceniu de populism fiscal: când promisiunile se lovesc de realitatea matematică, extremiștii oferă soluții magice. Călin Georgescu nu a ajuns în turul doi pentru că românii au devenit fasciști peste noapte – a ajuns acolo pentru că 11 ani de măsuri populiste i-au învățat că problema nu sunt promisiunile imposibile, ci oamenii care le refuză.
Prima jumătate a anului 2025 a demonstrat costul real al populismului fiscal: nu doar deficitul bugetar, ci colapsul încrederii în posibilitatea ca guvernarea să fie bazată pe adevăr matematic în loc de fantezie electorală.
România se află la un punct de inflexiune în care costul politicilor populiste devine vizibil și greu de ascuns. Întrebarea nu mai este dacă vor urma măsuri dureroase de corecție, ci dacă instituțiile democratice vor supraviețui procesului de înfruntare cu realitatea fiscală pe care au amânat-o timp de 11 ani.
Concluzia unei decade de populism fiscal
Toate măsurile populiste adoptate în ultimul deceniu – salarii și pensii crescute fără acoperire, vouchere recurente, derogări de la reguli fiscale – încep să-și arate limitele structurale. Presiunile interne și externe pentru redresare bugetară se intensifică, însă măsurile concrete întârzie, fiind amânate până la clarificarea scenei politice și învestirea președintelui ales. România se află într-un punct de inflexiune, în care costul politicilor din ultimii ani devine vizibil și greu de gestionat fără măsuri ferme de ajustare.
Între 2014 și 2025, România a condus cel mai mare experiment de populism fiscal din istoria sa post-comunistă. Rezultatele sunt clare: deficitul explodat, 407 derogări de la regulile fiscale, și o societate învățată să creadă că guvernarea înseamnă ce îți dă statul, nu ce livrează instituțiile.
Fiecare măsură populistă a fost un test al rezistenței instituționale – și instituțiile au picat testul. Consiliul Fiscal a avertizat, dar a fost ignorat. Comisia Europeană a monitorizat, dar n-a putut preveni. Parlamentul a adoptat, dar n-a calculat costurile.
Lecția pentru România și pentru Europa este brutală: regulile fiscale nu se auto-aplică. Ele supraviețuiesc doar dacă există instituții capabile să reziste presiunii electorale și politicieni care acceptă că matematica nu este negociabilă.
Următorul episod va explora o întrebare vitală: pot fi construite instituții fiscale care să supraviețuiască presiunii electorale? Sau România va accepta că fiecare alegeri vor deveni o licitație a prosperității viitoare?
Fereastra pentru reforma instituțională se închide – dar nu s-a închis încă.