Măsuri de organizare a ajutorului umanitar pentru refugiați, bune de implementat imediat

Actualizare 11.03
În cele câteva zile scurse de la observarea disfuncționalităților din gară, apoi publicarea acestui text, s-au implementat deja unele măsuri pozitive care dau roade și sunt în curs de implementare altele, conform flow-urilor desemnate de autorități. Putem doar spera că teoria gândită în întâlniri va fi operaționalizată cât mai rapid astfel încât să ajungă implementată și la firul ierbii.

Articolul inițial

Da, „gestul contează”, dar nu poți să faci bine doar cu intenții bune. Ar fi super dacă ar fi așa. Dar, dacă nu ne organizăm, riscăm să facem mai mult rău, riscăm inclusiv să ne rănim pe noi înșine, pentru că risipim aiurea resursele puține pe care le avem.

Scriu acest text după o tură de 12 ore în Gara de Nord, care a devenit un hub al refugiaților și al eforturilor de ajutor, ba chiar aș putea spune că este un El Dorado al refugiatului ucrainean. Luați aminte că n-am contorizat mai mult de 4 ore de somn (și alea cu întreruperi) în ultimele 3 nopți – n-o zic ca să mă laud, o zic ca să vă rog să fiți indulgenți cu coerența acestui text. 

Ce scriu mai jos sunt sugestii gândite pe baza observațiilor ultimelor două zile de voluntariat în Gara de Nord, unde vă recomand tuturor să mergeți și să descoperiți pe propria piele cum arată realitatea dincolo de ecrane: vă asigur că va fi o lecție de viață, ba chiar aveți șansa să scăpați de toată politică și toate părerismele de Facebook și să dați mai mult ajutor real, acum. Sugestiile sunt pentru toată lumea care vrea să ajute, dar mai ales pentru autoritățile statului român, fie ele locale sau centrale. Vă rugăm (încă) frumos urniți-vă-ți. 

Pe scurt, ne trebuie, urgent:

1. Organizare (cine e capul operațiunii, care e ierarhia, care-s procedurile, pe ce buget ne putem baza și pe ce îl putem cheltui?)
2. Centralizare (liste care comunică între ele. Sună simplu, nu e)
3. Specializare (să nu facem toți de toate, să avem roluri care sunt listate în centralizările de mai sus), ba chiar și-un pic de training, dacă mai e timp.

După ce stabilizăm pacientul cu cele trei perfuzii de mai sus, îl trecem pe tratament de durată, adică digitalizare și comunicare, dar astea-s deja deja fițe, ai putea zice, în contextul haotic a ceea ce se întâmplă în Gara de Nord.

Context:

Rămâne valabilă ideea pe care o enunțam pe 2 martie, anume că situația umanitară va fi din ce în ce în ce în ce mai împuțită. Din păcate pentru corpul meu, eu nu am reușit să îmi urmez propriul sfat, cel cu „e un maraton, nu un sprint”, dar îl reiterez, poate reușiți voi, cei ce citiți aici, să-l urmați. Da, am vrut să stau deoparte și să aștept crearea unei structuri bine închegate de ajutor, cam cum ar face orice om normal la cap dacă vrea să nu crape sub uriașa presiune pe care o pun mulțimile de refugiați. Chiar am reușit în primele zile, dar apoi am fost supt în vortexul ajutorului umanitar, tras de mânecă de alții, că mi-e greu să refuz ajutorul atunci când mi se cere. 

Ce se întâmplă acum în Gară:

• Există un cort de 5 m2 în fața tabelei centrale cu plecări/sosiri, unde funcționează autoritățile de la DGASMB. Ei fac rost de cazare și transport pentru cei care au nevoie, pe baza listelor întocmite de voluntari, mai precis de translatorii de rusă/ucraineană, care sunt cea mai rară și deci prețioasă resursă umană din Gară. 
• Există o sală de așteptare transformată (cu eforturi, cu apeluri la Ministrul Transporturilor) în sală de primit refugiați, mai ales mame și copii. Nu-ncap mai mult de 100 simultan acolo, nu-s 100 de locuri pe scaune. Aici există o ușă care se închide și păstrează astfel căldura.
• Există încă o zonă, unde funcționau niște case de bilete, transformată în sală de refugiați, e un pic mai mare decât cealaltă, să zic că acolo ar încăpea înghesuiți maaaxim 200. Aici nu există ușă, e un pic mai frig, dar e o temperatură decentă.
• Update 10 martie: există și sala 4 acum, undeva lângă McDonalds
• Există voluntarii, care-s de două tipuri: cei cu veste portocalii, care știu rusă sau ucraineană, și cei verzi/galbene, care nu.
• Există o singură casă de bilete internaționale, adică un gemuleț la care sunt două doamne. Ca să te bucuri de gratuitatea pe care o oferă CFR-ul, trebuie să vii personal la casă și să arați documentele de identitate ucrainene. De obicei oamenii au întrebări, așa că merg cu un translator după ei. Se creează cozi mari aici. Uneori (deseori) îți poți lua bilete la trenul spre Budapesta și de la orice casă, dar parcă nu mereu, nu m-am dumirit precis. Măcar se poate plăti cu cardul.
• Există o ambulanță și o mașină de pompieri parcate mereu în Gară, în care stau oamenii de gardă. 
• Există și Poliția Locală, care ajută și ea cu ce poate. 
• Din când în când mai apar și jandarmi, uneori mulți, alteori câțiva, îi organizează pe cei din trenuri cu niște cartoane pe coduri de culori. 
• Există și o singură toaletă deschisă, cu sub 10 WC-uri (probabil chiar 5), nu e prea curat acolo, din păcate. În săli e curățenie, există doamnele de la CFR care sunt pe tura de noapte și o parte din ele fac și voluntariat. 

Ambele săli pentru refugiați sunt bine încălzite și dotate, adică ai tot ce-ți trebuie ca să supraviețuiești: 

• ai bucătărie de unde primești ceai, cafea, apă, mâncare (iaurturi, sandvișuri, ciorbe care se pot încălzi la microunde, supe instant, snacks-uri)
• ai provizii de tip mâncare neperisabilă, produse de igienă (pastă de dinți, lame de ras, șampon, absorbante, etc) 
• ai zonă de medicamente
• ai zonă de mâncare de animale de companie (da, e nevoie, au venit refugiați inclusiv cu o chinchilla, dar cel mai des vedem, normal, câini de talie mică și medie, plus pisici)
• Ai zonă de joacă pentru copii în fiecare sală, și-s mereu folosite
• Ai câteva saltele (sub 10) în fiecare sală pe care se pot trânti ce mai obosiți și odihni un pic

Se poate remarca improvizația din săli dacă te uiți un pic în jur: separatoare împrumutate de la Subway, mese de la McDonalds, cum ziceam, „ne-am descurcat cu ce-am avut pe-acasă”.

Cum stăm cu ajutorul?

Dacă eram încă în primele zile de război, aș fi zis că „binișor”. Dar acum stăm deja prost spre foarte prost. 

1. Voluntarii: e impresionant efortul voluntarilor și al unor oameni din autorități, genul care au și tăria să zică „nu știu, ajută-mă”. Îs puțini, totuși. Mi-aș dori tare-tare mult să ne organizăm mai bine, ca să mai luăm din presiunea de pe umerii voluntarilor care-s depășiți. Pare că suntem mulți, dar, de fapt, suntem puțintei, raportat la ce nevoi există, și foarte-foarte-foarte greșit organizați.
2. Ierarhia, nu anarhia: operațiunea de ajutor nu are niciun cap, de unde rezultă că vai de picioarele mele și ale altor voluntari. Există, da, proceduri firave, încropite pe genunchi, care aaaaproape că se respectă. Acum, ce se-ntâmplă în Gară arată ca și cum m-aș teleporta într-un tărâm străin și fac și eu ceva culcuș cu ce-am găsit prin jur: trei bețe, două pietre, niște frunze și am încropit ceva care, da, e mai bine decât nimic. Nu e că faci din rahat, bici, cum ne place nouă. E doar rahatul care e lăsat pe jos, se întârește și, da, nu mai pute, dar tot rahat e. Problema aici e că depui un efort uriaș ca să ai rezultate de tip „picătură în ocean”.
3. Strategia: acum, fiecare face ce face cam pe cont propriu, lucru care trebuie să înceteze urgent. Trebuie un echilibru între centralizare și descentralizare. Trebuie să avem aceeași accepțiune asupra realității. Acum, România e țară de tranzit. Dacă nu ne convine realitatea asta, o putem schimba, prin comunicare, să le zicem oamenilor care fug de război că hei, puteți sta și aici, suntem și noi țară UE, totuși, nu e așa groaznic nici aici. Practic, rezumând, ce facem noi e să-i trimitem cât mai repede în Budapesta, și de-acolo se descurcă ei să ajungă în inima Europei, unde visează să ajungă. Sper doar ca ungurii să fie mai organizați ca noi și mai săritori.

Dar hai s-o dăm în concrete, poate inspirăm pe cineva cu putere de decizie și, mai important, cu putere de muncă. Iată, așadar, ce am observat că trebuie făcut urgent:

Centralizarea #1:
Program plecări-sosiri pentru transporturile umanitare:
O pagină web sau un Google Doc, orice, actualizat zilnic (sau mai des) cu autocare, microbuze, un soi de dispecer care să anunțe pe cei de la destinație, cu o oră înainte, „vezi că vine autocarul x de la y cu z persoane dintre care n copii”. Asta ar rezolva problema „luatului prin surprindere”. Practic, acum, în Gară, oricine poate intra și anunța „vedeți că vine un autocar în 30 de minute”. Dacă nu știm din timp de ele, ne e greu să oferim cel mai bun ajutor.

Centralizarea #2:
Hotline pentru transporturi (publice, dar mai ales private, că publice nu prea există), defalcate pe tip (feroviar, aerian, rutier). – se repetă de nșpe ori pe zi aceleași întrebări – vreau să ajung la Berlin / Poznan / Varșovia / Sofia / Varna / Atena / Praga – astea-s doar exemple de localități pe care le-am auzit eu personal din gura refugiaților pe care i-am asistat. Trebuie să ai contacte la firme și să știi în timp cât de cât real disponibilitate (mai sunt bilete către destinația x? cât costă? pot trece cu câinele la graniță dacă nu are pașaport)

Centralizarea #3:
Spațiile de cazare disponibile. Da, există refugees.ro, dar habar n-am cât e de folosit. Da, există DGAS-ul care mișcă și atle raze de lumină în acest haos. Dar trebuie un sistem de gestiune modern, cam cum are Emag cu stocurile sale, de pildă. Știu că e poate un pic deplasat să compari oamenii cu marfa, dar există similitudini în procese pe care le putem folosi ca inspirație.

Centralizarea #4:
Informații esențiale. Un „knowledge base” pentru orice voluntar care vrea să se mufeze în sistemul de ajutor. Momentan avem un Google Doc care e link-at în descrierea unui grup de WhatsApp, e un bun început. Există și Dopomoha.ro, care iarăși e util, dar trebuie intrat mult mai mult în detalii și particularități. Pe măsură ce voluntarii se confruntă cu o situație nouă, ea trebuie documentată și notată în această mini-enciclopedie de care vorbesc.

Centralizarea #5:
Resursele materiale, financiare, umane disponibile și cantitățile acestora. Există liste, da, dar trebuie ca ele să comunice între ele și cineva (ah, dacă am avea un șef al operațiunii) să aibă o vedere de ansamblu și putere de decizie ca să le mute acolo unde arde mai tare. Există momente în care sunt destule sandvișuri sau cartele SIM în Gară, momente în care sunt mai puține. Trebuie să fie mereu, deci e nevoie de o listă ca să creezi un sistem de aprovizionare eficient.

Dacă toate centralizările astea s-ar implementa și ar comunica între ele, atunci am putea să oferim ajutor umanitar care chiar să fie cu față umană. Acum… pe mine mă bucură că există foarte mulți voluntari super super tari acolo, dar, pentru bieții ucraineni șocați de războiul care n-are nici două săptămâni, ce le oferim este foarte foarte nasol din punct de vedere al condițiilor. „Asta e, mai mult nu s-a putut” – vorba neputinței românești. Greșit. Se poate. Trebuie doar să ne organizăm, vă implor.

Există și o serie de optimizări logistice care se pot face doar cu input-ul statului român. Chiar dacă privatul contribuie, trebuie ca statul să garanteze, să monitorizeze.

1. Mult mai mult spațiu pentru refugiați, dacă se poate și decent. Văd că e în curs de operaționalizare spațiul de la Romexpo, ceea ce foarte bine, doar că va trebui conectat cu Gara (poate și aeroportul?) prin STB-uri cu frecvență știută. Sper să fie și dotat corespunzător spațiul de la Romexpo, cu suficiente scaune și saltele: în Gară nu există, cred, mai mult de 150 de locuri pe scaune (incomode), iar oamenii stau pe ele ore în șir după ce au stat aproape o zi pe drum în autocar sau jumătate de zi pe tren, sau naiba știe cât au stat pe drum și de unde vin, de fapt. 

2. Bilete internaționale de tren care să se obțină mai simplu și mai rapid: eventual direct de la voluntari, care ideal ar fi strânși la un cort de tipul „cine vrea să plece în curând să vină aici”. O personă de încredere desemnată ar lua biletele (către Budapesta / Sofia / Varna) de la doamnele de la case de bilete și le-ar da direct ei ucrainenilor.

3. Acces mai ușor la net: 

Înțeleg că sunt în curs de operaționalizare noi rețele wifi. Acum se pot conectat la cea numită „CFR Infrastructură”, dar trebuie să lase nume, email și telefon, plus o bifă de tip „sunt de acord cu…” pentru a da drumul la robinetul netului. Mulți nu știu să facă asta, că pagina e în română. Iarăși, există sim-uri de la Telekom și Lyca Mobile, dar sunt greu de activat, pierd voluntarii și 20 de minute cu unul (exemplu de problemă – SIM-ul era activat, dar nu putea fi instalat Viber-ul pe telefon, nu venea codul de activare). Poate ar fi utile și câteva telefoane (nu smart) cu sim-uri direct băgate în ele, care să fie folosite pe post de telefon fix, adică să poată fi folosite de cei care au nevoie doar să apeleze scurt.

4. Triaj și informare mai din timp, ca să nu se blocheze totul în Gară

Ar putea exista voluntari în trenurile de Iași și Suceava care să ia oamenii la rând și să îi împartă în categorii în funcție de nevoi (vrea cazare / vrea transport). Drumul până la București e lung și poate fi valorificat astfel, e o acțiune ce ar putea fi implementată cu un număr mic de voluntari. Altă idee la mintea cocoșului este să creăm un set de informații de bază atunci când oamenii se urcă în transportul spre România, astfel încât, odață ajunși la Gară, să fie deja familiarizați cu una, alta. 

De soluții care acum par pretențioase, de tip comunicare sau digitalizare, nici nu îndrăznesc să mai zic. Sau hai s-o fac, rapid.

Comunicare ar însemna să știi cine e pe teren în Moldova sau de unde vin refugiații (să ai nr. de telefon) și să dai instrucțiuni clare la îmbarcare ca să setezi așteptările corect. În lipsa acestor așteptări, toată lumea vrea în Gară imaginându-și că Gara de Nord e acest hub internațional de transport, când de fapt avem conexiuni pe șine cu Budapesta și cu Sofia, practic. Ce ajunge să se întâmple este o pierdere de timp imensă, am putea economisi timp dacă la îmbarcarea refugiaților (în Moldova) ar fi deja numărați și sortați în categorii (cine are plan de mers mai departe în Europa, cine nu și are nevoie de cazare în București).

Digitalizare ar însemna să ai măcar un laptop la dispoziția voluntarilor, care să caute mai rapid decât de pe telefon zboruri, trenuri, autocare, etc. Sau poate să ai formulare digitale (ca acesta) și un sistem mai clar de numărat oameni decât clasicul răboj pe hârtie.

Apoi, există mulți oameni care nu pot fi fizic în Gară, dar pot ajuta de la distanță, dacă nu încurcă. Pot sta pe chat-uri și răspunde acolo la întrebările foarte specifice ale voluntarilor, care-s obosiți și uneori mai uită care-i ultima informație legată de un subiect, că se tot schimbă rapid. 

Și că tot am pomenit de voluntari trebuie și ei 

Mă opresc aici cu sugestiile, că e ușor a le gândi, e mai greu să le implementezi. Important e să trecem peste orgolii și meschinării, să ne unim și să dovedim iar și iar că ce-mi tot zic ucrainenii e chiar regula, și nu excepția, adică faptul că suntem super de ajutor pentru ei și că nu se așteptau la așa reacție caldă.